Construcţii civile

Clădirile sau construcţiile civile, industriale şi agricole adăpostesc oameni şi alte vieţuitoare, activitatea omenească, de intemperiile atmosferice (viscol, ger, vânt, ploaie, arşiţa soarelui etc.) făcând posibilă adaptarea la mediul geografic atât de variat şi cu clime atât de diferite. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte construcţii, căi de comunicaţii terestre şi pe apă, construcţiile hidrotehnice şi subterane, liniile de transport ale energiei electrice etc.

Factori care influenţează concepţia construcţiilor

Orice construcţie trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sintetizate în trei factori esenţiali, care concurează la concepţia, proiectarea şi alcătuirea lor. Avem astfel:
–   Factorul om – care impune realizarea unor condiţii de confort necesare activităţii omului, de exemplu condiţii de: temperatură, umiditate, iluminare, zgomot, etc. Acestea depind de tipul activităţii pe care o desfăşoară omul în construcţie.
–   Factorul activitate omenească – impune alcătuirea funcţională a construcţiei astfel încât să satisfacă cerinţele impuse de tipul activităţii. Astfel se concepe diferit o construcţie de locuit de o  construcţie pentru producţia de automobile sau un depou de locomotive.
–   Factorul natură – implică toate acţiunile care rezultă din interacţiunea construcţie – mediu referitoare la: gradul de seismicitate al zonei, intensitatea acţiunilor climatice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc), calitatea terenului de fundare, nivelul apelor freatice, agresivitatea apelor subterane,  etc. Toţi aceşti factori enunţaţi s-au constituit de-a lungul timpului în “legi” ale construcţiilor sub  formă de: instrucţiuni tehnice provizorii, instrucţiuni tehnice, manuale de proiectare, norme de proiectare, normative tehnice, STAS-uri, etc.

Clasificarea construcţiilor

Construcţiile se împart în 2 categorii mari: clădirile, respectiv construcţiile inginereşti.
CLĂDIRILE – sunt acele construcţii care adăpostesc o activitate omenească, în funcţie de aceasta având:
–   Clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social – culturale, pentru educaţie, sănătate, etc
–   Clădiri industriale, care adăpostesc o activitate omenească de producere sau depozitare a unor bunuri materiale, cum ar fi: fabrici, ateliere, depozite, etc
–   Clădiri agro – zootehnice, care adăpostesc producţii animale sau vegetale, depozitarea unor produse agricole, înnobilarea speciilor animale sau vegetale, cum ar fi: sere, solarii, silozuri, crescătorii de animale, etc

CONSTRUCŢII INGINEREŞTI – sunt construcţii cu caracter special, cum ar fi:
–   Căi de comunicaţii terestre, poduri, tuneluri, baraje, turnuri radio – TV, etc

Clădirile se mai împart şi sub alte criterii, cum ar fi:
a)  După structura de rezistenţă, clădirile pot fi:
–   Cu structură rigidă, având pereţi de rezistenţă din cărămidă, beton
–   Cu structură elastică având structura verticală realizată din cadre de beton armat sau metal
–   Structuri mixte, având şi pereţi portanţi, dar şi cadre

b)  După rezistenţa la foc avem, funcţie de materialul din care se execută structuri şi elemente nestructurale:
–   Rezistente ( beton armat )
–   Semirezistente ( metal )
–   Semicombustibile ( lemn masiv tratat )
–   Combustibile ( lemn masiv netratat)
–   Inflamabile ( lemn de secţiune mică, paie, stuf, polistiren, etc)

c)  După materialele din care1 se execută, avem construcţii din: lemn, cărămidă, beton armat monolit sau prefabricat, metal, mixte.

d)  După metodele tehnologice de realizare clădirile pot fi executate tradiţional sau în  tehnologii moderne.

Elementele componente ale clădirilor
Toate construcţiile de tip clădire sunt realizate din 3 categorii de elemente:
1)  Elemente structurale, portante, de rezistenţă.

În această categorie intră următoarele 4 elemente componente, care definesc structura de rezistenţă a clădirii:
–   Fundaţiile – preiau încărcările de la structura verticală de rezistenţă  şi le transmit terenului de fundare. Uzual se realizează din beton simplu sau armat, dar întâlnim  şi fundaţii din cărămidă, lemn, etc. Fundaţiile se pot realiza sub formă de: fundaţii izolate, continue sub ziduri, radier general sub formă de placă groasă cu sau fără îngroşări, reţele de grinzi, piloţi, etc. Adâncimea de fundare se stabileşte în funcţie de: poziţia terenului bun de fundare, adâncimea de îngheţ a zonei, înălţimea totală a construcţiei, nivelul apelor freatice, etc.
–   Structura verticală de rezistenţă se poate realiza sub forme de: pereţi portanţi, cadre sau mixt din lemn, cărămidă, beton, metal  şi preia încărcările de la structura orizontală  şi acoperiş şi le transmite fundaţiilor.
–   Structura orizontală de rezistenţă sau planşeele preiau încărcările care le revin, verticale şi orizontale, permanente, temporare sau excepţionale şi le transmit structurii verticale de rezistenţă. Se pot realiza cu sau fără grinzi, plane sau curbe, monolit sau prefabricat, din lemn, metal, cărămidă sau beton.
–   Acoperişul preia încărcările din greutatea proprie  şi din acţiunile dinamice (vânt, zăpadă, ploaie, chiciură, etc)  şi le transmit structurii verticale de rezistenţă. Acoperişul se poate realiza sub formă de acoperiş cu pantă denumit şarpantă, sau fără pantă, denumit terasă.

2)  Elemente nestructurale, neportante, care participă la alcătuirea funcţională şi protecţia construcţiei, această categorie fiind realizată din mai multe elemente:
–   Pereţii despărţitori, de compartimentare sau închidere, care delimitează funcţiunile într-o clădire, respectiv închid clădirea la exterior.
–   Învelitoarea – închide acoperişul la partea superioară, protejând panoul sau ultimul nivel, fiind realizată din produse ceramice (ţiglă, olane), paie, stuf, şiţă, şindrilă.
–   Izolaţiile – protejează clădirea sau elemente ale clădirii împotriva apei (hidroizolaţii), împotriva pierderilor de căldură (termoizolaţii) sau a propagării zgomotului (fonoizolaţii).
–   Tâmplăriile de la uşi  şi ferestre au rolul de a închide golurile de lumină  şi circulaţie, de a izola interiorul faţă de exterior şi a asigura o iluminare naturală corespunzătoare.
–   Finisajele elementelor de construcţii au rol estetic, dar şi igienic, de protecţie mecanică (uneori) etc. În această categorie intră: tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, placaje, pardoseli, tapete, etc.
–   Scările asigură circulaţia pe verticală în clădire, fiind dimensionate pentru evacuarea tuturor persoanelor, eventual bunurilor, în caz de necesitate (incendiu, cutremur, inundaţii) scara este practic o continuare a planşeului în zona casei scărilor, în pantă, deci ar putea fi considerată ca şi element structural.

3)  Elemente de echipare tehnică – sunt componente care asigură confortul în activitatea omului, fiind practic o serie de instalaţii, numărul şi complexitatea lor depinzând de tipul clădirii, confortul interior impus, posibilităţile financiare, etc. În această categorie se includ:
–   Instalaţii de alimentare cu apă şi evacuare a apelor uzate
–   Instalaţii de încălzire
–   Echipamente de transport pe verticală (lifturi, ascensoare)
–   Instalaţii de curenţi şi curenţi slabi (sonerie, interfon, telefon)
–   Instalaţii de evacuare a deşeurilor
–   Instalaţii de aer condiţionat etc.

Acţiuni în construcţii

Prin acţiune se înţelege orice cauză care generează un efort sau o deformaţie, acţiunile manifestându-se sub forma unor sisteme de forţe sau de deplasări. Acţiunile se manifestă sub forma unor încărcări, care se reprezintă sub forma unor forţe aplicate asupra construcţiei. Încărcările normate ale unei construcţii sunt valori medii multianuale determinate probabilistic,  ţinând cont de variaţii ale valorilor lor, datorită influenţelor umidităţii, temperaturii, etc.  Încărcările de calcul rezultă din cele normate înmulţite cu coeficienţii încărcărilor, care  ţin cont de posibilitatea ca valorile medii să fie depăşite sau supraevaluate. Aceşti coeficienţi pot fi deci supra sau subunitari, valorile lor fiind luate în calcul în funcţie de modul cum încărcarea acţionează favorabil sau defavorabil asupra construcţiei. Principala clasificare a acţiunilor se face în funcţie de perioada cât timp acţionează  şi de valoarea la care acţionează.

Avem astfel:
–   Acţiuni permanente – care acţionează în permanenţă  şi la valoarea maximă, cum ar fi: greutatea proprie a elementelor de construcţie, împingerea pământului sau a muntelui, efectul precomprimării, etc.
–   Acţiuni temporare – care nu acţionează în permanenţă sau nu la valoarea maximă. În această categorie intră:
o  Încărcarea din mobilier şi persoane
o  Încărcări climatice, cum ar fi: zăpadă, vânt, ploaie, chiciură
o  Încărcări din autovehicule
o  Împingerea apei din rezervoare
o  Încărcări din variaţii de temperatură climatică
o  Încărcări din variaţii de temperatură tehnologică
o  Împingerea pământului depozitat

Alte criterii de clasificare a acţiunilor pot fi:
-  După direcţia de acţionare pot fi: verticale, orizontale, oarecare
-  După modul de acţionare: concentrate, distribuite uniform sau oarecare
-  După frecvenţa de apariţie: cvasipermanente, frecvent întâlnite, rar întâlnite, etc
–   Acţiuni excepţionale – sunt acelea care pot să nu apară niciodată în viaţa unei construcţii sau nu la intensitatea maximă. În aceeastă categorie avem:
o  Acţiuni seismice
o  Cedarea unor reazeme
o  Exploziile
o  Ruperea unor elemente structurale etc.

Pentru calculul şi dimensionarea elementelor structurale se fac combinaţii de încercări posibil a acţiona împreună rezultând:
a)  gruparea fundamentală cuprinzând acţiunile permanente şi acţiunile temporare care pot să apară simultan.
b)  gruparea specială cuprinzând acţiunile permanente, acţiunile temporare care pot acţiona simultan cu o acţiune excepţională.

Condiţii tehnice pentru construcţii

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care privesc durabilitatea în timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice, arhitectonice, economico-organizatorice etc.

Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normală în timp a principalelor elemente de construcţii, fără pierderea calităţii necesare exploatării optime şi poate fi: ridicată (de gradul I) şi este peste 100 de ani; mijlocie (de gradul II) între 50 şi 100 de ani; normală sau obişnuită (de gradul III) între 20 şi 50 de ani.

Construcţiile cu durată de funcţionare sub 20 de ani se numesc provizorii.

Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de proiectare şi execuţie, condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de construcţii la diferite acţiuni cum ar fi: îngheţ-dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea biologică a microorganismelor cât şi acţiunea mediului înconjurător: agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din mediul interior etc.

Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la solicitări termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor. Din punct de vedere al rezistenţei la foc, elementele de construcţii depind direct de materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita rezistenţei la foc. Combustibilitatea unui material sau element de construcţii reprezintă capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest punct de vedere acestea se clasifică: incombustibili (betonul, zidăria), greu combustibili sau semicombustibili (metalul protejat, lemn ignifugat sau tencuit) şi combustibili (lemn, carton bitumat). Limita de rezistenţă la foc este perioada de timp în care un element de construcţie supus unui incendiu îşi păstrează stabilitatea.

Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se referă la capacitatea lor portantă, deformaţii, fisuri, cât şi la condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii(uzură, şoc etc.).

Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat exterior şi interior şi se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza curenţilor de aer, gaze nocive etc.

Condiţiile de ordin arhitectural asigură construcţiilor aspectul corespunzător destinaţiei acestora, cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică optimă.

Condiţiile economico-organizatorice privesc în general costul construcţiilor, tehnologia de execuţie şi posibilităţile de industrializare, materiale folosite, soluţii tehnice, termenul de execuţie şi punerea în funcţiune.

Structura de rezistenţă a unei clădiri

Structura de rezistenţă reprezintă un ansamblu de elemente de construcţii, asamblate astfel încât să asigure stabilitatea şi durabilitatea clădirii şi care preia sarcinile care îl solicită şi le transmite terenului de fundare. Proiectarea structurii de rezistenţă a unei clădiri este un proces complex şi soluţia aleasă trebuie să îndeplinească un set de cerinţe de bază şi anume:

• inginereşti – în sensul că trebuie să aibă siguranţă satisfăcătoare în ceea ce priveşte stabilitatea de formă şi poziţie şi să fie exploatabilă în condiţii optime;
• arhitecturale – structura trebuie să corespundă funcţiunii ei şi să prezinte calităţi estetice, să prezinte plastic funcţionalitatea adică aspectul exterior să fie corelat cu conţinutul;
• economice – care se referă la consumul de materiale (folosirea materialelor locale şi mai puţin a celor energofage) iar costul clădirii să fie mic;

Fundaţii

Fundaţia este elementul de construcţie care se află în contact direct cu terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcăturile care acţionează construcţia. Fundaţia este partea principală a structurii de rezistenţă a clădirii prin intermediul căreia se realizează încastrarea în pământ. Deoarece pământul de fundare are caracteristici inferioare celor ale materialelor de construcţii folosite pentru realizarea fundaţiilor, forma lor este în general evazată, sugerând o analogie cu rădăcinile arborilor. Capacitatea portantă a terenului este presiunea maximă pe care o poate suporta terenul de fundare, fără a exista pericolul ruperii acesteia sau a unor tasări care să pericliteze construcţia. Capacitatea portantă depinde de natura pământurilor în care se amplasează fundaţia şi în funcţie de prezenţa forţelor de legătură între particolele solide ale acestora, pământurile pot fi coezive sau necoezive. Pământurile coezive sunt pământurile prăfoase şi cele argiloase (praf argilos, praf argilo-nisipos, praf nisipos) cu coeziune şi plasticitate mijlocie sau redusă. Coezivitatea şi plasticitate mare sau foarte mare au pământurile argiloase (argila grasă, argila, argila prăfoasă, argila nisipoasă), comportarea lor sub solicitări depinzând de starea fizică şi conţinutul de apă, prezentând fenomenul de umflare – contracţii la variaţii de umiditate, ceea ce necesită măsuri adecvate la executarea fundaţiilor. În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din bucăţi mari de roci, bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile.

Clasificarea fundaţiilor

• După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare) sunt:
  • fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
  • fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane etc.).
• După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt:
  • fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate sub apă).
• După materialele folosite sunt:
  • fundaţii din lemn;
  • fundaţii rigide din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau ciclopian;
  • fundaţii elastice din beton armat.
• După forma lor în plan se deosebesc:
  • fundaţii izolate;
  • fundaţii continue sub ziduri sau stâlpi (tălpi continue);
  • fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
  • fundaţii pe radier general (placă cu grinzi, placă continuă)
• După tehnologia de execuţie, pot fi:
  • fundaţii monolit executate direct pe şantier, în groapa de fundaţie;
  • fundaţii prefabricate executate în ateliere specializate, pe şantier făcându-se doar montarea lor.

Alegerea tipului de fundaţie

Alegerea tipului de fundaţie se face pe baza unei analize tehnico-economice a structurii de rezistenţă în ansamblu şi se ţine seama de:

• condiţii climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii etc.);
• condiţii hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă, precipitaţiile lor chimice, agresivitate, posibilitatea pătrunderii acestora în fundaţie);
• gradul de importanţă al clădirii;
• seismicitatea regiunii.

Fundaţiile de lemn

Se execută la construcţiile cu structura de rezistenţă şi închidere din lemn cu durata de exploatare a acestor fundaţii fiind în funcţie de specia de lemn şi natura terenului, în general 15-20 ani.

Fundaţiile de zidărie de piatră

Se folosesc în zonele în care piatra este material economic şi pentru construcţii cu regim de înălţime mic.

Fundaţii din beton

Fundaţiile din beton se execută în mod obişnuit din beton ciclopian, beton simplu şi beton armat.

Pereţi

Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţii verticale care îndeplinesc următoarele funcţii:

• preiau şi transmit fundaţiilor clădirii greutatea proprie şi în unele cazuri şi încărcăturile provenite de la alte elemente ca planşee, grinzi, acoperişuri;
• închid clădirea spre exterior protejând interiorul acesteia împotriva agenţilor atmosferici şi asigură izolarea termică şi fonică;
• compartimentează clădirea în interior în funcţie de destinaţie;
• asigură rezistenţa construcţiei la solicitări orizontale (vânt, cutremur).
• După materialul din care sunt alcătuiţi, pereţii se deosebesc:

1.pereţi din zidărie din lut, piatră naturală, cărămidă, înlocuitori de cărămidă, blocuri mici de beton etc.; 2.pereţi din lemn; 3.pereţi din elemente metalice; 4.pereţi din sticlă, azbociment; 5.pereţi din materiale uşoare; 6.pereţi din materiale plastice;

• După rolul în construcţii, se deosebesc:

1.pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţie greutatea proprie şi încărcăturile provenite de la acoperiş, planşee, ziduri etc.; 2.pereţi autoportanţi care preiau numai greutatea lor proprie; 3.pereţi purtaţi care reazemă pe elementele structurale (planşee, grinzi) şi le transmit acestora încărcările din greutatea proprie.

• După poziţia în construcţie, se deosebesc:

1.pereţi situaţi sub nivelul terenului natural; 2.pereţi amplasaţideasupra terenului natural; 3.pereţi interiori; 4.pereţi exteriori.

• După modul de execuţie, pereţii pot fi:

1.executaţi monolit, prin turnare (lut, beton); 2.executaţi prin zidire cu cărămizi, blocuri, plăci şi mortarede legătură; 3.executaţi prin mortare de elemente prefabricate din lemn, beton, elemente uşoare etc. şi materiale de legătură (de asamblare).

Stâlpi

Stâlpii sunt elemente de construcţie verticală care preiau incărcările date de elmentele orizontale ale structurii de rezistentă(grinzi,planşee,şarpante) sau de alte părţi ale structurii care reazemă pe ei şi le transmit la fundaţii. După materialele din care se realizează, stâlpii pot fi din:

-lemn

-zidări diverse

-beton armat(cu armătură flexibilă sau rigidă)

-metalici

Stâlpii din lemn se utilizează la executarea construcţiilor provizorii, a magaziilor, depozitelor sau a altor construcţii de mică importanţă. La construcţiile agrozootehnice, când lemnul este material local, structura de rezistenţă (deci şi stălpii) se execută din lemn. Stâlpii din lemn pot avea in secţiune transversală formă circulară sau poligonală, pot fi realizaţ dintr-un singur element sau din mai multe elemente solidarizate între ele.

Stâlpii din zidărie sunt utilizaţi la diferite tipuri de construcţii de imporanţă redusă. Stâlpii din zidărie de cărămidă trebuie să aibă latura secţiunii transversele de cel puţin o cărămidă. În cazuri speciale, la stâlpii care trebuie să preia încărcări mari sau la stălpii de înălţime mare, în zidărie se înglobează bare de oţel-beton (zidăria de armată).

Stâlpii metalici se utilizează la construcţii diverse cum ar fi hale industriale, clădiri civile sau industriale. Stâlpii metalici se utilizează în general la structurile care au condiiţii deosebite de încărcare şi/sau exploatare. Stâlpii metalici pot fi relizaţi cu diferite forme în secţiune transversală în funcţie de tipurile de produse de oţel ce se folosesc la executarea acestora. Astfel stâlpi metalici pot fi relizaţi având secţiunea transversală simplă sau compusă.

Stâlpii din beton armat au un domeniu vast de utilizare fiind prezenţi la aproape toate tipurile de structuri curente sau speciale din beton armat: se pot realiza prin turnarea betonului la faţa locului (monolit) sau prin prefabricare. Stâlpii clădirilor civile şi indrustriale realizaţi monolit au în general, secţiunea transversală de formă pătrată sau dreptunghiulară şi mai rar. În forma de T, I , circurară sau poligonală. Stălpii prefabricaţi pentru a rezulta de greutate cât mai redusă, tubulară sau compusă au secţiunea traversală subformă de T, I tubulară sau compusă. (cu goluri, cu zăbrele etc.)

Acoperişuri

Acoperişurile elemente de construcţii care închid clădirile la partea superioară, cu scopul de a proteja împotriva intemperiilor.

Scări

Scările sunt elemente de construcţii care asigură legătura pe verticală între diferite nivele (etaje) ale clădirii, precum şi între trotuar şi interiorul clădirii prin elemente orizontale denumite trepte, aşezate denivelat unele în raport cu altele, de regulă echidistant. Elementele din care este alcătuită o scară sunt: rampa cu trepte şi contratrepte, podestul sau odihna, vangurile, balustrada cu mâna curentă.

Elemente şi lucrări de finisaj

Definiţia şi rolul lor

Lucrările de finisaj au rol constructiv, funcţional, decorativ şi igienico-sanitar şi se execută, în general, după ce întreaga clădire de roşu (fundaţii, pereţi) şi acoperişul au fost terminate. Finisajele cuprind lucrări de pardoseli, tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, tapete, tâmplărie.

Pardoseli

Pardoseala este elementul care delimitează clădirea la partea inferioară sau se aplică pe partea superioară a planşeelor. Pardoseala are o structură diferită în cadrul aceleiaşi hale agro-zootehnice în funcţie de scopul tehnologic pe care aceasta trebuie să îl îndeplinească şi se deosebesc principalele tipuri:

• suprafeţe destinate circulaţiei utilajelor, oamenilor şi animalelor;
• suprafeţe de depozitare a producţiei agricole;
• suprafeţe pentru odihna animalelor;
• suprafeţe care acoperă canalele pentru instalaţii diverse.

Tencuieli

Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută a pereţilor, tavanelor sau a altor elemente de construcţii, având rol estetic, igienic şi de protecţie împotriva agenţilor exteriori (intemperii, radiaţii etc.) sau interiori (apă şi vapori de apă), a gazelor, focului şi a altor agenţi şi acţiuni chimice şi mecanice din mediul ambiant.

Condiţii tehnice pentru tencuieli

Condiţiile tehnice impun tencuielilor anumite proprietăţi legate de domeniul de aplicare, de cerinţe de exploatare etc., şi sunt:

• condiţii capitale, legate de durabilitate, determină menţinerea în timp a caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice ale tencuielilor, având în vedere condiţiile mediului ambiant;
• condiţii mecanice – se referă la legătura cu stratul suport şi fisurile care pot apărea;
• condiţii fizice şi igienice de exploatare;
• condiţii de ordin arhitectural-estetic;
• condiţii economica-organizatorice.

Clasificarea tencuielilor

• După poziţia lor în construcţie se deosebesc: tencuieli interioare şi exterioare.
• După materialul suport pe care se aplică, pot fi: pe cărămidă, pe beton greu sau uşor, pe zidărie din piatră, pe şipci, pe trestie etc.
• După tehnologia de execuţie, tencuielile pot fi: umede, semiumede sau uscate.
• După modul de prelucrare a feţei văzute, tencuielile se clasifică în: 1.tencuieli brute cu faţa văzută prelucrată grosier (la suprafeţele subsolurilor, calcane, poduri) având funcţia principală de protecţie; 2.tencuieli drişcuite, netezite cu drişca din lemn; 3.tencuieli gletuite, sunt drişcuite pe care se aplică un strat subţire de var sau ipsos, netezire cu drişca metalică; sunt folosite în special pentru netezirea suprafeţelor care urmează a fi vopsite cu ulei; 4.tencuieli sclivisite la care faţa vizibilă se prelucrează cu pastă de ciment, netezind-o cu drişca de oţel; sunt folosite la încăperi cu umiditate mare; 5.tencuieli decorative folosite la clădiri monumentale.

Zugrăveli şi vopsitorii

Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor de construcţie un strat subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în apă se numesc zugrăveli. Dacă stratul este alcătuit dintr-o suspensie de ulei sau emulsie, lucrările de finisaj se numesc vopsitorii. Zugrăvelile şi vopsitoriile se execută în scopul menţinerii stratului suport în condiţii de igienă, protejării hidrofuge, ignifuge şi anticorozive cât şi pentru a crea un aspect decorativ, ele se execută manual sau mecanizat. Văruitul sau spoitul cu var este cea mai simplă zugrăveală şi se execută cu lapte de var stins. Zugrăvelile simple cu compoziţii pe bază de ulei (pentru a adera mai bine la tencuială) se întrebuinţează numai la interior, pe suprafeţe şi locuri uscate. Se execută dintr-un grund compus din humă, clei şi culoare, care se amorsează cu o soluţie foarte diluată de săpun peste care se dau două sau trei straturi de zugrăveală preparate cu clei animal. Tavanele se execută cu praf de caolin sau alb de zinc. Vopsitoriile în ulei se execută pe tencuieli, tâmplărie din lemn sau metal, ţevi sau radiatoare etc.

Lucrări de tâmplărie

Ferestrele şi uşile sunt elemente de construcţie care trebuie să asigure iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor, accesul în clădire precum şi legătura pe orizontală între diferite încăperi ale construcţiilor. Realizarea uşilor şi ferestrelor caracterizează lucrările de tâmplărie care se execută în ateliere şi fabrici speciale. Tâmplăria se realizează din lemn, metal sau materiale plastice. Elementele auxiliare ale tâmplăriei, fixate pe uşi, formează feroneria şi asigură exploatarea acestora şi fixarea în poziţie închisă sau deschisă.

Tâmplărie PVC

Tâmplăria reprezintă un element important al unei construcţii fiind răspunzătoare în cea mai mare parte de confortul termic şi fonic dintr-o locuinţă. Alegerea sistemului de tâmplărie trebuie făcută cu mare atenţie astfel încât avantajele să fie multiple. Se va ţine cont de tipul de material ce urmează a fi folosit (PVC, aluminiu, lemn stratificat, etc.), de provenienţa acestuia (austriac, german, belgian, turcesc, etc.) dar şi de firma producătoare de tâmplărie. Este de retinut un aspect foarte important, şi anume: 41% din caldură ce se găseşte intr-o clădire se pierde prin ferestre, deşi suprafaţa acestora reprezintă aproximativ 15%-30% din suprafaţa totală a clădirii. De aceea aveţi nevoie de tâmplăria potrivită din PVC sau aluminiu. PVC-ul nu dăunează sănătăţii oamenilor şi nici mediului înconjurător fiind reciclabil 100%, în plus durabilitatea este apreciată la peste 25 de ani.

• pentru o izolare termică şi fonică superioară structura tetracamerală şi pentacamerală a profilelor în combinaţie cu geamul termoizolator LOW-E duce la obţinerea unui coeficient de transfer termic redus de până la 1,4 W/m2K;
• prin utilizarea unor armături din otel zincat de 1,5 mm se conferă rigiditate şi rezistenţă mecanică ridicată în exploatare;
• profilele vor fi ecologice, extrudate, utilizând aditivi ecologici pe bază de Ca-Zn.

Materiale de construcţii

Totalitatea materialelor care contribuie la execuţia unei construcţii poartă denumirea de materiale de construcţii. Stabilitatea materialelor care concură la realizarea unei construcţii necesită cunoaşterea proprietăţilor lor fizico-mecanice şi chimice, cât şi comportarea lor la diferitele acţiuni şi agenţii distructivi la care sunt supuse în timpul punerii în operă şi a exploatării.

Lemnul

Este unul din cele mai vechi materiale de construcţie şi este folosit pentru structuri de rezistenţă, acoperişuri, finisaje cât şi pentru cofraje la betoane. Ca material de rezistenţă, lemnul prezintă o serie de avantaje şi anume: se prelucrează uşor, se asamblează uşor cu cuie, buloane, scoabe etc.; se manipulează uşor datorită greutăţii specifice reduse; este un bun izolator termic şi fonic; aspect frumos. Domeniul de utilizare este însă limitat datorită dezavantajelor şi anume:

• se aprinde şi arde uşor;
• este puţin rezistent la acţiunea apei şi este atacat de insecte;
• proprietăţi mecanice nesatisfăcătoare;
• dimensiunile pieselor sunt limitate atât în secţiunea transversală cât şi ca lungime:
• durata de exploatare este redusă;
• prezintă defecte (noduri, crăpături).

Piatra naturală

Aceasta reprezintă amestecuri naturale din minerale care formează rocile, substanţe solide, omogene fizico-chimic, cu structură cristalină sau amorfă. Este un material des folosit în construcţii şi cu tradiţie datorită calităţilor sale şi anume:

• se găseşte în majoritatea zonelor din ţara noastră;
• are rezistenţă mare la compresiune şi uzură;
• durabilitate în timp;
• aspect natural frumos;
• poate fi folosit atât la execuţia elementelor de rezistenţă cât şi la decoraţiuni.

Betonul

Betonul este o piatră artificială, obţinut prin întărirea unui amestec omogen din liant, agregat şi apă. În betoane, partea activă este liantul iar partea practic inertă este amestecul de nisip şi pietriş sau piatră spartă, numit şi agregat. Betonul simplu, asemeni pietrei naturale, rezistă bine la uzură şi compresiune dar are rezistenţe mici la întindere (de 15-20 ori mai mici decât rezistenţa la compresiune). Betonul armat se obţine prin asocierea raţională a betonului simplu cu armături de oţel sub formă de bare, plase sudate sau profiluri care conlucrează cu betonul. În această asociere, armăturile au rolul de a prelua în totalitate eforturile de întindere. Betoanele sunt foarte variate în privinţa proprietăţilor tehnice, din cauza marii varietăţi a naturii componenţilor şi a raportului acestora în amestecul de beton. Dintre clasificările betoanelor, cele mai importante sunt acelea care se referă la caracteristicile lor tehnice şi anume: greutatea specifică aparentă, rezistenţa mecanică, permeabilitatea şi gelivitatea.

Metalul

Datorită calităţii sale, metalul este folosit în construcţii la cele mai diverse elemente de rezistenţă (stâlpi, grinzi, planşee), tâmplărie (uşi şi ferestre), rezervoare, elemente de construcţii etc. În construcţii se folosesc în mod curent: oţelul, fonta, zincul, cuprul şi aluminiul.

Mortarele

Mortarele sunt amestecuri omogene de liant, nisip şi apă care se întăresc fie prin pierderea apei fie hidraulic, în funcţie de natura liantului întrebuinţat. Mortarele servesc la legarea cărămizilor pentru a forma elemente de construcţii şi se numesc zidărie sau la protejarea elementelor şi se numesc de tencuială. În mortar, partea activă este liantul iar partea inertă este nisipul. După natura liantului folosit, se deosaebesc mortare de: argilă la clădiri uşor solicitate, var simplu, var ciment, ciment cu argilă sau var; ciment folosit la zidăria din piatră sau sub apă. Agregatele folosite sunt nisipurile naturale sau obţinute prin concasare.

Materiale ceramice

Produsele ceramice folosite în construcţii se obţin dintr-un amestec omogenizat format din argilă, nisip şi apă şi după fasonare, arse la temperaturi cuprinse între 900 °C şi 1400 °C Tehnologia de fabricaţie ale produselor ceramice cuprnde următoarele faze: prepararea amestecului omogen, fasonarea produsului, uscarea, arderea. În funcţie de materia primă folosită în fabricaţie şi de temperatura de ardere, produsele ceramice pot fi: colorate sau albe, cu structură poroasă, clincherizată sau vitrificată. Astfel, produsele ceramice cel mai des utilizate în construcţii şi instalaţii sunt:

• colorate poroase: cărămizi, ţigle, tuburi;
• colorate clincherizate: clincher de faţadă, clincher de pavaj, tuburi de bazalt;
• albe poroase: faianţa fină, materiale refractare;
• albe vitrificate: porţelan.

Sticla

Este un amestec complex în care componenţii principali sunt: bioxidul de siliciu şi silicaţi, complecşi de sodiu, potasiu, calciu, plumb. În construcţii se foloseşte sticla pentru:

• diverse tipuri de geamuri cu grosimi diferite, pentru ferestre;
• geamuri riglate şi armate pentru luminatoare şi depozite; acestea au grosimi mari şi au faţa striată sau respectiv înglobată în masa sa o plasă de sârmă ceea ce îi conferă rezistenţă la lovituri şi foc;
• geamuri triplex şi securit; sticla are dezavantajul că la lovire se sparge în aşchii tăioase astfel încât pentru evitarea accidentelor se folosesc fie geamuri armate fie triplex sau securit. Geamul triplex este format din două foi de sticlă lipite cu un adeziv iar la spargere cioburile nu se împrăştie;
• dale pentru pereţi luminoşi, tip Nevada;
• profilit pentru pereţi;
• geamuri termopan şi izolat cu calităţi termoizolante;
• cărămizi din sticlă, ţigle de sticlă etc.

Materiale pentru izolaţie

Pentru protecţia elementelor de construcţii la acţiunea mediului ambiant, care în unele cazuri pot produce degradarea lor se realizează diferite lucrări de izolaţie. Acestea pot fi:

• izolaţii hidrofuge sau hidroizolaţii care au rolul de a împiedica pătrunderea apelor în interiorul clădirii sau în elementele de construcţie;
• izolaţii termice sau termoizolaţii care au rolul de a reduce pierderile de căldură prin elementele clădirii astfel încât în interiorul construcţiilor să se realizeze condiţii de confort termic;
• izolaţii fonice care au rolul să atenueze transmisia sunetelor prin elemente de construcţii şi instalaţii în scopul realizării condiţiilor de confort acustic.

Materiale hidroizolante

Materialele hidroizolante utilizate curent sunt: bitumurile, masele bituminoase preparate din bitumuri, materiale bituminoase în suluri.

Elementele generale privind construcţiile agricole, proiectare şi amplasare

Definiţii

Prin construcţii agricole se defineşte totalitatea construcţiilor destinate realizării producţiei agricole, vegetale sau animale. După destinaţia lor, acestea pot fi: construcţii destinate producţiei animale (zootehnie), construcţii pentru producţia vegetală, construcţii pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale. Diversitatea mare a speciilor de animale şi păsări crescute şi întreţinute în aceste construcţii, a produselor recoltate sau obţinute prin preparare sau semipreparare, a substanţelor chimice pentru fertilizarea solului ce trebuie depozitate în condiţii de siguranţă, fac ca aceste construcţii să prezinte caracteristici constructive şi funcţionale deosebite. Caracteristicile care definesc construcţiile agro-zootehniceşi le disting ca o grupă aparte, sunt:

• în adăposturile pentru animale cât şi în sere şi depozite îşi desfăşoară activitatea un produs biologic viu în stare manifestă sau latentă care necesită condiţii speciale de microclimat interior, justificând soluţiile specifice pentru elementele de construcţii;
• fluxul tehnologic care se desfăşoară în aceste construcţii are un specific deosebit în funcţie de destinaţie;

asigurarea spaţiilor distincte pentru odihnă şi furajare a animalelor, evacuarea dejecţiilor, cultura plantelor, depozitarea furajelor, cerealelor, legumelor şi fructelor, circulaţia oamenilor etc.;

• caracterul de masă determinat de numărul mare de obiective similare.

Scurt istoric al dezvoltării construcţiilor agricole

Construcţiile folosite în sistemul tradiţional de întreţinere şi exploatare a animalelor şi păsărilor erau în majoritatea cazurilor simple adăposturi contra intemperiilor, neputând să asigure condiţii optime din punct de vedere funcţional. În aceste construcţii, microclimatul era greu de stăpânit iar dotarea tehnică aproximativ inexistentă. Din aceste cauze, rentabilitatea unor astfel de construcţii nu este asigurată, mai ales pentru afectivele mari de animale şi păsări. Deasemeni, construcţiile pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale erau amenajări simple, fără a asigura condiţii optime necesare masei biologice depozitate. Pe măsura schimbării şi transformării metodelor tradiţionale în tehnologii de tip industrial, a apărut necesitatea unor soluţii noi constructive adecvate. În consecinţă, a devenit necesară proiectarea şi realizarea unor construcţii îmbunătăţite funcţional şi cu o înzestrare tehnică

Construcţii pentru realizarea producţiei vegetale

Realizarea producţiei vegetale în spaţii protejate oferă avantaje deosebite şi anume: obţinerea de producţii timpurii şi extratimpurii, siguranţă în realizarea ei prin evitarea pericolelor prezentate de grindină, ploi torenţiale, îngheţuri sau brume târzii, prelungirea perioadei de vegetaţie a plantelor, eşalonarea produselor şi realizarea de producţii mari pe unitatea de suprafaţă.

Clasificare

Construcţiile pentru realizarea producţiei vegetale pot fi:

• răsadniţe şi solarii, folosite pentru prelungirea duratei de vegetaţie toamna şi primăvara, îi scopul obţinerii recoltelor timpurii sau târzii;
• sere destinate producţiei intensive tot timpul anului.

Răsadniţe

Sunt construcţii simple şi permit delimitarea unei anumite suprafeţe de teren şi un volum variabil de aer, unde se realizează condiţii optime pentru creşterea plantelor legumicole. Ele dispun de o sursă proprie de energie cât şi de aportul caloric al radiaţiilor solare. Ţinând seama de particularităţile constructive şi materialele folosite pentru realizarea răsadniţelor, acestea se pot clasifica astfel:

• după nivelul temperaturii realizate: răsadniţe calde (20 °C – 25 °C), semicalde (15 °C – 20 °C), reci (8 °C – 12 °C);
• după poziţia faţă de suprafaţa solului: răsadniţe de suprafaţă, semiîngropate şi îngropate;
• după numărul pantelor: răsadniţe cu o pantă şi cu două pante;
• după materialele de construcţie: răsadniţe de lemn, prefabricate din beton;
• după materialele de acoperire: răsadniţe acoperite cu sticlă, acoperite cu material plastic;
• după gradul de mobilitate: răsadniţe mobile, semimobile şi fixe.

Solariile

Sunt construcţii cu ajutorul cărora se realizează producţii timpurii şi extratimpurii a legumelor. Ele sunt reci (neîncălzite) sau cu încălzire biologică (gunoi de grajd). După caracteristice constructive, materialele folosite şi destinaţia lor se deosebesc:

• folie întinsă – folie fără susţinere. Este tipul cel mai simplu de protejare, folosind folie foarte subţire (0,01 mm) perforată;
• tunele joase sau tunele simple; au lăţimea de 70-80 cm, înălţimea de 40 cm iar lungimea de 10-15 cm. Pentru susţinerea foliei se folosesc arcuri din nuiele de răchită sau salcie cu diametrul de 10-20 mm şi lungimea de 160-180 cm; distanţa între arcuri este de 1 m iar la intervalele de 10 m căte un arc fier-beton. Se mai folosesc bare din oţel-beton cu diametrul de 6 mm sau tuburi PVC, distanţa între arcuri fiind de 1,50-2,00 m. Folia se ancorează la capete cu ţăruşi;
• solar tip cort. Acesta are stâlpi în pământ, susţinerea foliei făcându-se cu o scândură întinsă pe stâlpi. La coamă înălţimea este de 75 cm iar la margine de 50 cm. Solariile se mai pot realiza cu o structură de arce de rezistenţă sub formă de semicerc cu deschidere de 6,00 – 9,00 m şi traveea de 1,00 – 1,50 m realizate din bolţari confecţionaţi din lamele de lemn. Închiderile se realizează din folie sau sticlă.

Condiţii de amplasare pentru răsadniţe şi solare

Producţia realizată în răsadniţe şi solarii este influenţată de o serie de factori climatici şi de teren de care trebuie să se ţină seama la amplasarea acestor construcţii.

• Căldura şi lumina. Sunt factori de bază de care depinde creşterea plantelor legumicole. Căldura se asigură din procesele de descompunere a materialului organic (biocombustibil) atât în timpul nopţii cât şi în timpul zilei, la care se adaugă şi cea rezultată din radiaţia solară din timpul zilei. Lumina naturală este determinată de poziţia geografică a terenului şi orientarea construcţiilor. Din acest punct de vedere răsadniţele şi solariile sunt amplasate de preferinţă în zone însorite cu nebulozitate scăzută.
• Relieful şi expoziţia. Suprafaţa terenului pe care se amplasează răsadniţele şi solariile trebuie să aibă o înclinaţie între 2 şi 15 % pentru a permite scurgerea apelor provenite din precipitaţii. Orientarea trebuie să fie sudică, sud-estică sau sud-vestică pentru a primi o cantitate cât mai mare de radiaţie solară şi pe o durată maximă a zilei. Din aceste considerente, pe suprafeţe orizontale, răsadniţele se aşează cu tocul înclinat.
• Protecţia împotriva vânturilor este necesară pentru a reduce pierderile de căldură şi se realizează prin amplasarea răsadniţelor şi solariilor în spaţii protejate de alte clădiri existente (fără a le umbri) sau prin perdele de protecţie din diferite materiale care au înălţime de 2,50 – 3,00 m.
• Sursa de apă trebuie să asigure cantitatea de apă necesară pentru utilizarea zilnică, deci sursă permanentă şi se asigură din fântâni care captează pânză freatică, izvoare etc.

Climatul interior în răsadniţe şi solarii

• Căldura. La răsadniţele şi solariile care folosesc încălzire biologică (gunoi de grajd), căldura se dirijează cu mai multă siguranţă deoarece aceasta este o sursă permanentă şi oscilaţiile datorate mediului se simt mult mai puţin. Deseori apar însă situaţii în care temperatura este ridicată şi în acest caz se recurge la aerisire prin ridicarea ferestrelor şi susţinerea pe suporţi cu mai multe trepte denumite aere. Ferestrele se deschid orientate astfel încât curenţii de aer rece să nu pătrundă direct pe cultură.
• Lumina. Intensitatea luminii se urmăreşte cu atenţie deoarece aceste construcţii se utilizează primăvara timpuriu când radiaţia luminoasă este mai slabă şi cu o durată mai redusă.
• Apa. Se asigură permanent în funcţie de cultură la temperaturi adecvate şi să nu conţină săruri nocive.
• Aerul. Compoziţia aerului este un factor de mediu important, deoarece gunoiul de grajd aflat în fermentaţie degajă căldură şi bioxid de carbon necesare plantelor dar şi alte gaze nocive cum ar fi amoniacul. Pentru eliminarea bioxidului de carbon în exces cât şi a amoniacului se practică aerisirea răsadniţelor şi solariilor chiar şi în zilele răcoroase.

Sere

Definiţie, caracteristici

Serelw sunt construcţii destinate producţiei de legume sau flori având posibilitatea de a se realiza un microclimat interior necesar acestui scop. Create iniţial pentru producerea florilor (Olanda), acestea au cunoscut o rapidă dezvoltare şi în cultura legumelor datorită eficenţei lor economice ridicate. Serele au pereţii şi acoperişul realizate din materiale transparente, spaţiul interior fiind organizat, în general cu o alee centrală de circulaţie iar pe de o parte şi de alta spaţii de producţie.

Clasificarea serelor

Clasificarea serelor se face având în vedere mai multe criterii şi anume:

• regimul de temperatură la care sunt exploatate şi sunt sere reci, semicalde şi calde. Serele calde şi semicalde prezintă instalaţii de încălzire cu apă, abur sau aer cald iar în cele reci se foloseşte în exclusivitate căldura rezultată din radiaţie solară;
• după natura materialului din care se realizează elementele de închidere, serele pot fi din sticlă sau plăci din materiale plastice;
• după tipul constructiv, sunt: a) sere individuale sau sere specializate destinate numai pentru anumite culturi; b) sere bloc sau sere universale, fiind construcţii cu spaţii practic nelimitate în plan şi pot fi folosite pentru mai multe specii de culturi, acest tip de sere fiind cel care s-a extins cel mai mult din cauza eficienţei economice foarte ridicate; c) sere etajate sau sistem turn cu planuri de cultură dezvoltate pe verticală şi se mai numesc sere Ruthner după numele realizatorului acestui tip de seră – au avantajele folosirii superioare a terenului de construcţie;
• după gradul de mobilitate sunt: a) sere fixe şi anume serele individuale şi bloc care rămân în acelaşi loc tot timpul exploatării; b) sere demontabile care au structură formată din panouri care pot fi demontate şi îmbinate din nou astfel încât pot fi realizate în locurile în care acestea sunt necesare; c)sere mobile care se pot deplasa pe şine pe o lungime de circa de trei ori mai mare decât lungimea serei. Prin mutarea lor în diferite locuri se creează posibilitatea protejării culturilor timpurii primăvara şi prelungirea perioadei de recoltare toamna, evitarea infectării solului cu diverşi agenţi patogeni cât şi apariţia fenomenelor de salinizare şi degradare chimică şi structuro-texturală a acestuia;
• după forma acoperişului, serele pot fi: a) sere cu o pantă folosite mai puţin datorită deficienţei de iluminare şi cost ridicat; b) sere cu două pante, simetrice sau asimetrice. Serele cu două pante simetrice sunt cele mai folosite asigurând posibilităţi maxime de modulare, uşurinţă în montaj şi un consum minim de material.

Soluţii constructive

Elementele de construcţie ale unei sere sunt elementele structurii de rezistenţă şi elementele de închidere.

• Structura de rezistenţă este formată din fundaţie, stâlpi şi rigle. Materialele din care se realizează trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi anume: să aibă rezistenţe mecanice mari ca să se poată realiza secţiuni mici pentru a duce la umbrirea minimă a suprafeţei serei; să aibă o comportare bună la mediul agresiv din seră şi anume umiditate mare şi conţinut ridicat de bioxid de carbon; să permită execuţia industrializată.
• Lemnul este cel mai vechi material folosit la execuţia serelor, dar necorespunzând cerinţelor impuse; se utilizează mai ales la serele mici individuale mai ales sub formă de arce din lemn lamelat încleiat sau arce cintru.
• Metalul folosit curent este oţelul sub formă de profile laminate, tablă îndoită, bare sau ţevi se protejează împotriva coroziunii prin galvanizare şi vopsire.

Microclimatul în sere

Serele, fiind construcţii destinate creşterii forţate a florilor şi legumelor, trebuie să asigure un climat interior cât mai aproape de cel necesar producţiei în condiţii naturale, în întreaga perioadă a anului. Factorii de microclimat trebuie să fie menţinuţi în limite stricte, variaţii foarte mici, ştiind că plantele sunt dependente de mediul ambiant. Principalii factori de microclimat sunt apa, temperatura, conţinutul de gaze şi viteza curenţilor de aer. Lumina influenţează direct dezvoltarea plantelor datorită asimilaţiei clorofiliene iar căldura este absolut necesară pentru sinteza hidraţilor de carbon care au rol de catalizator. Plantele nu se dezvoltă în spaţii întunecate. Temperatura este deasemeni un factor important al climatului interior deoarece plantele au nevoie de căldură pentru dezvoltare lor şi nu suportă variaţii de temperatură mai mari de 3 °C-4 °C mai mult de 10-12 ore pe zi.

Construcţii pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale

Depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale se realizează în construcţii care trebuie să asigure condiţii optime pentru limitarea maximă a proceselor vitale ale maselor de depozitat, menţinerea acesteia în starea iniţială timp cât mai îndelungat, cât şi reducerea pierderilor fiziologice şi mecanice. Aceasta presupune cunoaşterea tuturor proceselor fiziologice şi fizico-chimice care au loc în toată perioada de depozitare, având în vedere că produsele vegetale prezintă un grad ridicat de perisabilitate. Construcţiile pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale sunt proiectate şi utilate funcţional având în vedere scopul pentru care se conservă şi anume: consum imediat, consum în timpul iernii, rezerve locale sau la nivelul economiei naţionale, pentru seminţe sau pentru prelucrare. După natura produselor depozitate, sunt: construcţii pentru depozitarea legumelor şi a fructelor, construcţii pentru depozitarea cerealelor şi construcţii pentru depozitarea furajelor.

Construcţii pentru depozitarea legumelor şi a fructelor

Pentru a asigura consumul de legume şi fructe pe tot timpul anului, acestea trebuie depozitate, conservate şi condiţionate. Produsele hortiviticole continuă în timpul păstrării o serie de procese metabolice şi anume: respiraţie, maturare, încolţire etc. Condiţiile de păstrare variază de la un produs la altul şi depozitele se proiectează având în vedere aceste necesităţi.

Clasificarea depozitelor pentru legume şi fructe

Depozitele pentru legume şi fructe se clasifică după mai multe criterii şi anume:

• după natura producţiei depozitate sunt: depozite specializate pentru un singur produs, depozite universale pentru mai multe produse şi complexe de valorificări cu activităţi de păstrare şi depozitare a produselor;
• după modul de realizare a condiţiilor de păstrare se deosebesc depozite fără posibilităţi de reglare a condiţiilor de depozitare, depozite cu posibilităţi de reglare a condiţiilor de depozitare, cu atmosferă controlată, prevăzute cu instalaţii de ventilaţie mecanică şi frigorifice;
• după tipul construcţiei adoptate, depozitele pot fi: pavilionare şi comasate;
• după limitele temperaturilor pentru păstrare, depozitele sunt: cu temperaturi pozitive (0 °C-5 °C), cu temperaturi negative de până la -24 °C pentru produse congelate şi cu temperaturi apropiate de cele ale mediului exterior, care sunt determinante la realizarea microclimatului interior;
• după gradul de dotare al depozitului, pot fi: depozite speciale cu instalaţii mecanizate de sortare şi de realizare a climatului interior, depozite simple, fără instalaţii, destinate păstrării de scurtă durată;
• după capacitate sunt depozite de mică capacitate (50-100 tone) şi de mare capacitate (20.000 tone).

Caracteristici constructive pentru depozite de legume şi fructe

Depozitele pentru legume şi fructe sunt diversificate într-o multitudine de tipuri, după caracteristicile constructiv-funcţionale, de la simple şanţuri şi tranşee la construcţii cu capacităţi mari dotate cu utilităţi tehnologice de performanţă. Soluţiile tradiţionale folosesc materiale locale şi puţin pretenţioase iar soluţiile noi materiale şi tehnologii de execuţie moderne.

Depozite de mică capacitate

Depozitele de mică capacitate sunt folosite pentru cantităţi mici de legume şi pentru perioade scurte de timp, în general folosite pentru deservirea gospodăriilor individuale şi unităţi de producţie din mediul rural.

Depozite de mare capacitate

Sunt depozite cu structuri în general din beton armat prefabricat, formate din: fundaţii pahar, stâlpi şi grinzi, panouri prefabricate pentru pereţi, elemente de acoperiş, drepte sau curbe, panouri uşoare termoizolante pentru închiderile exterioare. Depozite de mare capacitate sunt de tip parter sau cu mai multe nivele, soluţia fiind determinată de considerente economice.

Elemente de proiectare a depozitelor de legume şi fructe

Spaţiile necesare pentru depozitarea legumelor şi fructelor sunt determinate de specia produselor şi tehnologia de depozitare (tabelul 1).

Specia Sistemul de depozitare Înălţimea (m) Tone

                                                          * pe mp de suprafaţă    * pe mc de
                                                              de celulă         volum de celulă

• Cartofi * vrac * 4,00 * 2,50 * 0,40
• Rădăcinoase * containere * 5,50 * 1,70 * 0,20
• Ceapă * vrac * 3,50 * 2,10 * 0,40
• Mere * lăzi, paletizate * 6,00 * 1,70 * 0,21
• Pere * lăzi, paletizate * 6,00 * 1,80 * 0,22

Microclimatul necesar pentru a fi crea în depozite este deosebit de important deoarece acesta influenţează producţia în mod direct. Temperatura necesară a fi realizată (tabelul 2) este importantă deoarece la temperaturi joase se reduc procesele de metabolism; se prelungeşte durata până la apariţia îmbătrânirii; se reduc pierderile de apă (evitându-se astfel vestejirea) iar deprecierile calitative datorate atacurilor ciupercilor şi bacteriilor apar în proporţie mult mai mică.

Natura produsului Temperatura °C Natura produsului Temperatura °C

• Cartofi pentru însămânţări * 2,0…4,0 * Ceapă * 0,0…0,5
• Cartofi pentru consum * 3,0…5,0 * Varză * 0,0…1,0
• Cartofi pentru prelucrare * 2,0…6,0 * Mere * 0,0…1,0
• Cartofi pentru furajare * 2,0…6,0 * Pere * 0,5…1,0
• Rădăcinoase * 0,0…1,0 * Struguri * -1,0…1,0

Umiditatea relativă variază între limitele de 70 – 90%; umiditatea ami redusă produce zbârcirea produselor ca urmare a pierderilor de apă iar umiditatea ridicată favorizează dezvoltarea ciupercilor (mucegai) şi bacteriilor. Pentru realizarea condiţiilor de microclimat optime, elementele de închidere a depozitelor de legume şi fructe se proiectează astfel încât să se asigure o izolaţie termică eficientă.

Instalaţii şi utilaje folosite în depozitele de legume şi fructe

Instalaţiile şi utilajele prevăzute în depozitele de legume şi fructe sunt determinate de procesul tehnologic adoptat şi permit climatizarea aerului interior, iluminarea artificială, transportul şi manipularea produselor depozitate cât şi condiţionarea lor. Instalaţiile de climatizare interioară asigură microclimatul în celulele frigorifice prin menţinerea în limitele optime a temperaturii, umidităţii şi compoziţiei aerului. Instalaţiile de răcire se folosesc pentru depozitarea pe durate mai îndelungate şi menţin la parametri optimi temperatura, umiditatea, presiunea şi conţinutul de gaze. Instalaţiile de umidificare a aerului au rolul de a menţine umiditatea necesară în celulele de depozitare. Instalaţia de atmosferă controlată se proiectează pentru menţinerea tuturor factorilor de climat interior specific fiecărui tip de depozitat şi anume: temperatură, umiditate, concentraţie de oxigen şi bioxid de carbon etc. Instalaţiile de iluminat (în general fluorescent) prevăzute în depozitele de legume şi fructe sunt diferenţiate:

• în hala de sortare iluminarea se face astfel încât să fie cât mai aproape de cea naturală;
• în celulele de depozitare nu este necesară lumina deoarece aceasta ar stimula sau intensifica unele procese nedorite (vegetaţie, vestejire etc.);
• pe aleile de circulaţie şi anexe, o iluminare obişnuită.

Utilajele de transport şi stivit sunt necesare pentru manipularea în bune condiţii a masei de depozitat şi cu un preţ de cost cât mai redus. Aceste utilaje sunt: transportoare mobile cu bandă de cauciuc, graifere, lopeţi mecanice, electrocare cu braţ ridicător, cărucioare acţionate manual sau mecanic, motostivuitoare, electrostivuitoare etc. Maşinile şi instalaţiile pentru condiţionare se folosesc pentru pregătirea legumelor şi fructelor pentru depozitare şi apoi livrare.

Construcţii pentru depozitarea cerealelor

În masa de depozitare a cerealelor, în timpul depozitării şi conservării se produc o serie de procese vitale care trebuie să fie menţinute cât mai mult timp în stare latentă pentru a reduce pierderile fiziologice şi mecanice. În acest sens, proiectarea şi realizarea construcţiilor destinate acestui scop se face ţinând seama de: natura produselor vegetale depozitate, procesele ce au loc în masa de depozitat, factorii fizico-chimici necesari în spaţiile de păstrare, metoda de conservare adoptată.

Construcţii pentru depozitarea furajelor

Aceste construcţii sunt destinate depozitării produselor vegetale necesară pentru asigurarea alimentaţiei animalelor pentru perioada de iarnă şi până la producţia din anul curent. Construcţiile pentru depozitarea furajelor sunt de două tipuri:

• fânare – pentru furaje fibroase uscate;
• silozuri – pentru furaje verzi.

La proiectarea şi executarea acestor construcţii trebuie să se ţină seama de:

• reducerea pe cât posibil a pierderilor cantitative a produsului depozitat;
• păstrarea valorii nutritive a furajelor;
• împiedicarea unor reacţii chimice care deteriorează calitatea furajelor.

Fânare

Conservarea protejată sub acoperiş a furajelor fibroase uscate înlătură pierderile şi degradările cauzate de intemperii şi permite uscarea suplimentară în timpul depozitării prin infiltrarea de aer.

• Fânarele tip şopron sunt construcţii simple, deschise lateral, cu pereţi perforaţi sau din plasă de sârmă. Structura de rezistenţă este formată din stâlpi din lemn, metal sau beton, încastraţi în fundaţii de beton; acoperişul este realizat din ferme de lemn, beton sau metal şi învelitoare din tablă sau azbociment ondulat; pardoseala este din pământ bătut sau beton.
• Fânarele turn sunt construcţii cilindrice cu diametrul de 6 – 8 m şi înălţimea de 8 – 13 m. Închiderea fânarului se face cu plasă de sârmă, protejată cu sectoare circulare de azbociment aşezate sub formă de solzi depărtaţi care împiedică pătrunderea apei permiţând însă pătrunderea aerului. Încărcarea se face pe la partea superioară, pneumatic; cu ajutorul unui şablon-clopot prin care se insuflă aer de uscare se realizare un coş central în masa de furaj. Prin acest coş, o freză superioară de extracţie descarcă furajelepe instalaţia de transport de la baza turnului.

Silozuri pentru furaje verzi

Pentru depozitarea şi păstrarea furajelor verzi se folosesc două metode de însilozare şi anume: în spaţii etanşe (anaerobă) şi în spaţii neetanşe (aerobă).

• Însilozarea în spaţii etanşe (anaerobă) se realizează într-un conţinut de gaz inert (bioxidul de carbon) menţinându-se o presiune constantă cu ajutorul unei instalaţii care se numeşte plămân de presiune. Silozul este realizat din metal, protejat anticoroziv şi permite păstrarea masei însilozate în proporţie de 95%; investiţia specifică fiind mare; acest tip de siloz se foloseşte pentru furaje care sunt valoroase pentru producţie şi anume: lucernă, nutreţuri combinate, ovăz, porumb boabe etc.
• Însilozarea în spaţii neetanşe se foloseşte pentru însilozarea furajelor grosiere admiţându-se anumite perderi calitative şi cantitative avându-se în vedere cotul mai redus al investiţiei.